Prințul pe cal alb...

 "Prietenu' tău...."

 Nu știe nimic despre mine. El îmi vede doar partea veselă, acea fată jucăușă și optimistă care râde mereu. El nu știe că am momentele mele când mă transform, când devin o fată sensibilă, când vreau doar să fiu ascultată.. Și el nu m-ar putea asculta, pentru că nu m-ar înțelege. El nu știe că scriu poezii și că scriu în general, el nu mă cunoaște, deși crede asta. El este..cum să zic eu..este

superficial. El nu se chinuie să cunoască o persoană în adevăratul sens al cuvântului, să îi știe tot sufletul, să îi cunoască toate defectele și calitățile. Pe el îl interesează doar suprafața...Zice că ține la mine pentru ceea ce sunt, că mă plăcea dinainte să mă vadă...Cum să nu, el nici măcar nu mă cunoaște. Iar legat de aspect..de ce mi-a zis că mă place doar după ce m-a văzut? De ce nu putea să mi-o zică înainte, dacă tot atâta "te plăceam dinainte să te văd, pentru ceea ce ești."?. E clar că aspectul a pus punctul pe I. De unde și atâtea aluzii la formele mele... M-am săturat de atâta superficialitate. Sincer. Vreau pe cineva care să mă placă pentru ceea ce sunt în adevăratul sens al cuvântului, să mă știe într-u totul, și totuși să mă placă..Să nu conteze formele. Nu zic că EL nu e OK. Îl cunosc de un an, e genul de băiat căruia nu-i poți povesti tot ceea ce ai pe suflet, pentru că te va asculta de nevoie, și se va preface că te înțelege. Dar..eu nu mai pot. Nu pot să explic, pur și simplu..el nu e de mine. Am impresia că-l mint, că port o mască de fiecare dată când vorbim și trebuie să mă prefac că sunt OK...Pentru că da, am și eu momentele mele când vreau doar să ascult melodii triste și să reflectez la trecutul meu, să-mi vină în minte amintiri și să le retrăiesc . Dar lui nu-i pot arăta această latură a mea, pentru că am impresia că pur și simplu va râde..E

un băiat distrat. Nu are timp de mine, într-un fel îl înțeleg, că muncește, dar nici n-ai zice că sunt prietena lui..Pentru că nu comunicăm, iar atunci când o facem, nu sunt subiecte așa interesante, parcă nici n-avem ce să vorbim.. Nu simt fluturi în stomac, nu ard de nerăbdare să vorbim și nici nu aștept cu entuziasm momentul în care ne vom vedea. Nu știu ce-a fost în capul meu când am acceptat să fim împreună. Chiar dacă suntem de o săptămână și puțin împreună și nici măcar nu ne-am văzut până acum, simt că nu ne potrivim. Nu e ca și cum aș regreta, pentru că mă așteptam la asta..Am vrut doar, am vrut doar un prieten, cred că mi-a ajuns atâta singurătate, și m-am aruncat în brațele primului băiat care mi-a ieșit în cale. Sunt atât de egoistă.  
Eu am nevoie de un băiat care să mă înțeleagă, un băiat cu care pot râde și glumi, dar cu care pot purta și conversații profunde..
Un băiat care să mă iubească pentru ceea ce sunt, să știe atunci când sunt tristă și am nevoie de o îmbrățișare afectuoasă, nu de un sărut pasional.
 Un băiat cu care să am multe în comun, să simt eu că mă completează, că îl cunosc de-o viață deși abia l-am cunoscut. 
Un băiat profund, care să știe să privească dincolo de fizic. 
Un băiat care să-mi dea impresia că pot să-i spun orice, că el mă va asculta indiferent de conținut... 
Un băiat care să mă facă să simt bine în preajma lui, să purtăm conversații interesante, să-mi stimuleze mie creierul...Să vreau să-l cunosc din ce în ce mai mult, abia să aștept momentul în care vom vorbi.  
Genul asta de băiat îmi trebuie mie.. Dar poate acest gen de băiat a dispărut, pentru că nu cred că s-ar regăsi vreunul în descrierea mea..Poate cer eu prea mult și am așteptări prea mari de la o lume care este mult prea emancipată pentru asemenea "clișee" de domeniul trecutului. Cred că e momentul să mă trezesc la realitate și s-o înfrunt, să accept faptul că acest gen de băiat nu mai există și să nu-mi mai aștept "prințul pe cal alb care vine să mă facă într-adevăr fericită".

 Ce..ce caut eu aici? 
 ..