Nu mă uita, străine.

 ”Ne-am îndepărtat firesc și fără întrebări. Fără explicații. Ne-am îndepărtat pur și simplu și suntem străini. Te privesc în ochi și îmi amintesc tot ca făcând parte dintr-o altă viață. Nu mai am ce să ofer, nu mai am ce să spun. Nici măcar tăcerea pe care o împărțim nu mai e confortabilă. Nimic nu mai e ca odinioară. Tu și eu. Străini cu amintiri frumoase.” 
Bună, străine. Îți mai amintești de mine? Obișnuiam să fim împreună mereu, și la bine, dar și la

greu. Obișnuiam să fim obișnuiți unul cu prezența celuilalt. Văd că ne întâlnim mereu, dar nu ne privim în ochi ca doi foști prieteni. Nici măcar nu ne salutăm, de parcă nici nu ne-am cunoscut vreodată. Mă privești cu ochii unui străin, cu care n-am avut vreo legătură. Pe care nu l-am cunoscut, nu-l cunosc și nici nu-l voi cunoaște.  De parcă nu ne-au legat atâtea. Doi necunoscuți al căror drumuri se intersectează câteodată. Resentimente? Nu își au locul. Suntem doar doi străini care împărtășesc câteva mai multe amintiri. 
 Noi eram împreună un întreg. Aveai un loc stabilit și permanent în inima mea, credeam eu. Mai ții minte? Câte am zis, câte am făcut, prin câte lucruri am trecut împreună...Acum au rămas doar amintirile trecutului, umbre ce mă urmăresc. 
 Dar să trecem peste greșeli, regrete târzii, plânsete și promisiuni. Să trecem peste toate, cum am făcut mereu. Să ajungem la partea în care, indiferent de cum și ce va fi, nu mă vei uita. Promite-mi. 
 Nu vei uita câte am zis, câte am făcut. Nu vei uita prin câte lucruri am trecut împreună. Nu vei uita greșelile, regretele târzii, plânsetele. Și cel mai important, nu vei uita promisiunile și trecutul. Nu vei uita de mine, de amintirile noastre.  
  
 Dar oare poți cere unui străin să nu te uite, când de fapt, nici nu te-a cunoscut? 

Desene Colorate

 Am trecut la un alt nivel, nivelul în care desenele mi le perfecționez și colorez în pixlr.

Perlele Noastre 11

 -Câți ani are?
 -Felix.

 -Fă din picioare.
 -Adică să mă ridic în picioare și să fac poză?
 -Nu, cu piciorul.

 -Ai imprimantă?
 -Nu.
 -Și poți să-mi tragi ceva la imprimantă?

 -De ce e ceaiul?
 -De carne de vită.

 -Pa-pa.
 -Merci la fel.

 -Noi n-o să mai dormim.
 -Nici mie.

 -Ai un șervețel?
 -Nu.
 -Am eu.

 -Cât costă o gumă?
 -N-am bani.
 -Cât costă mă o gumă?
 -Aaa stai că am două mii.

Doar, nu mă lăsa să plec.

Eu sunt eu, sunt dificilă. La nervi, cea mai "urâtă" parte a mea iese la iveală. Împroșc cu insulte și vorbe urâte. Aberez, exagerez, rănesc. Spun lucruri pe care nu aș fi crezut că le voi spune vreodată. Lucruri pe care după le regret. La nervi nu mai gândesc. Și tot din cauza nervilor mei am rănit persoane dragi și tot eu am ales să plec.  
  
Și ulterior, când am realizat că am greșit, tot n-am vrut să mă întorc, de parcă nu aveam motive, de parcă chiar voiam să se termine. Dintr-un exces de orgoliu, am rămas așteptând, așteptând ca persoanele pe care le-am rănit să se întoarcă la mine, de parcă ele mi-ar fi greșit. E absurd, am preferat să încerc să rup o legătură frumoasă, să mă consum în tăcere, doar din cauza mândriei. N-am vrut să-mi recunosc greșeala. 
 Puteam să pierd, să pierd și să nu mai am ce să recuperez.  
 Puteam să stric, să stric și să nu mai am ce să repar.  
 Puteam să arunc la gunoi o prietenie frumoasă, și am fost în stare s-o arunc, doar ca să nu-mi calc pe orgoliu.  
 Ambiția te ajută, dar orgoliul te distruge. 
 Uneori, oamenii țin mai mult la orgoliu decât la o relație.  
 Chiar așa valoros este el pentru mine? Îl urăsc. Am pierdut, era să pierd și încă voi mai pierde din cauza lui. 

Persoane care nu meritau, persoane care s-au purtat frumos cu mine. Persoane care au continuat să se comporte frumos deși poate n-aș fi meritat, chiar după aceste episoade dureroase.  
 Persoane care puteau să mă lase să plec, dar n-au făcut-o.  
 Persoane care m-au iertat, deși n-aș fi meritat. 
 Persoane care nu mi-au reproșat nimic, deși ar fi putut. Iar dacă ar fi făcut-o, eu aș fi tăcut și aș fi suportat, aș fi înghițit în sec, pentru că meritam și încă merit.
 Persoane care au trecut peste, deși mie, dacă mi se făcea același lucru, n-aș fi trecut. 
 
Persoanele acestea, care preferă să uite și să lase totul în urmă, doar ca să-ți fie alături, sunt persoane care merită. Care îți iartă greșelile și se întorc la tine, deși poate nu ar mai fi avut motive. Persoanele care nu te lasă să pleci. Aceste persoane sunt importante. Ele te cunosc atât de bine, încât știu care îți sunt defectele și ți le acceptă. Ele te vor pe tine, și te iau la pachet cu tot cu aceste imperfecțiuni.  
 
 Aceste persoane nu trebuie să le lași să plece. 

Promite-mi că-mi vei rămâne aproape

 We just have to accept the fact that some people are going to stay in our hearts, even if they don't stay in our lives. 

Mereu mi-a fost teamă să nu pierd persoanele speciale mie. Mereu am încercat să le țin în viața mea, să forțez situația și să sper până în ultimul moment, de parcă vreo minune ar fi venit să mă salveze... Să trag de ele, nu neapărat pentru că prezența lor îmi era indispensabilă, ci pentru că pur și simplu nu mai voiam să pierd. Mereu lăsam de la mine, crezând că poate ceva se va schimba. Mereu credeam că pot să fac mai mult, când , de fapt, următorul pas era să mă opresc și să las totul să vină de la sine, fără să mai încerc să schimb finalul pe care oricum îl știam. Acum stau și mă gândesc, eram atât de naivă. Am învățat că în viață o să pierd oameni dragi. Uneori, nu din vina mea sau a lor. Uneori, pur și simplu, nu e vina nimănui, dar se întâmplă să plece. Pentru că, indiferent de cât de mult timp am fi petrecut împreună, de cât de mult ar fi însemnat pentru mine și de cât de mult le-aș fi spus asta, niciodată nu ar fi părut să fie suficient ca să-i țin aproape. Nu e de parcă nici măcar n-am încercat sau de parcă aș renunța. Doar că am reușit să mă maturizez, să trag linia dintre

 "determinare" și "disperare", să știu când să mă opresc și unde să pun punct. Pentru că unele lucruri, dacă nu au fost menite să fie ale tale, nu contează cât de mult încerci, niciodată nu vor fi. Cum poți să te bați cu destinul? Nu e ca și cum îl blamez pentru că m-a amăgit sau m-a făcut să am așteptări prea mari de la oameni prezenți doar temporar. Nu e ca și cum am găsit o scuză pentru tot ceea ce se întâmplă. E doar.. acceptarea situației și resemnarea. Nu e sentimentul că renunț, ci sentimentul acela că "măcar am încercat". 
 Mă întreb, i-a fost vreodată vreunei persoane frică să nu mă piardă? ..... 
 Într-un final (cam târziu ce-i drept, dar mai bine mai târziu decât niciodată), am realizat că cine vrea să stea lângă tine, va sta, indiferent de situație. Fără compromisuri, fără promisiuni, fără condiții, fără rugăminți, fără insistențe inutile ... Cineva care te prețuiește, nu va pleca niciodată. Îți va fi mereu alături, fără ca tu să-i ceri asta. Va fi umărul  pe care vei putea plânge, dar va fi și palma care te va trezi la realitate. Sau poate nu va fi o prezența chiar atât de importantă, dar măcar va fi. 
Vreau o persoană care să mă prețuiască exact cum am prețuit eu pe alții. Când va veni rândul meu să primesc? Pentru că am dat atât de mult, și am primit înapoi atât de puțin...

Some people come into your life just to teach you how to let go.

Attachments lead to disappointments

 Durerea te-a maturizat, te-a pus pe gânduri, 

 Te-a învățat să citești printre zâmbete și rânduri, 
 Ștergi o lacrimă dar nu poți să ștergi amintiri, 
 Fericirea o cauți până-ncetezi să respiri 

 Cu toții tânjim după ceea ce ar fi putut să fie.  
 Cu toții tânjim după fericire, o căutăm neîncetat și sperăm s-o găsim în brațele fiecărei persoane pe care o cunoaștem. Ne agățăm de orice speranță ce o avem, fie aceasta cât de mică, și tragem de ea până nu mai rămâne nimic. Forțăm situația, doar pentru a găsi această numită "fericire". Stăm la coadă o viață întreagă pentru fericire, o căutăm disperați iar atunci când o găsim, ori nu e suficientă, ori e doar o amăgire, un vis care va pleca la fel de ușor precum a apărut. 
 Dar fericirea noastră alături de o anumită persoană nu este niciodată inepuizabilă, permanentă, nelimitată. La un moment dat, această doză de fericire este înlocuită cu una de durere... Fiecare persoană poate să ne ofere mai multe sau mai puține doze. Unele pot să ne îmbete cu fericire iar apoi să ne lovească din plin atunci când suntem în acea stare euforică. Altele nu se zgârcesc cu momentele plăcute pe care le împărtășiți, însă durerea care, deși se lasă așteptată, tot va apărea, e aproape nesemnificativă.. Pentru că dacă nu ne leagă ceva, dacă nu consolidăm o legătură, impactul său asupra noastră va fi mai redus. Concluzia? Niciodată nu te atașa prea tare de cineva. Pentru că legăturile prea puternice duc la așteptări la fel de ridicate, iar așteptările duc la dezamăgiri.. 

Puștoaica de aproape șaisprezece ani (poezie)

  Totu' a început când eram un tânăr cu speranțe, aveam aproape douăzeci de ani  
  Obișnuit cu viața de cartier, toată adolescența mi-o petrecusem printre golani  
  Nu-mi păsa de nimic, n-aveam griji sau obligații și trăiam fără implicații  
  Dar țin minte că prima oară când am văzut-o inima mi-a dat palpitații  
  Iubirea nu era punctul meu forte, ci mai degrabă unul închis  
  Dar când am cunoscut-o mi-am zis că nu strică un compromis  
  Pe atunci singurele mele preocupări erau berea cu tovarășii și petrecerile până-n zori
  Dar după ce am văzut-o am simțit cum mă trec ai dragostei fiori
  Prietenii făceau mișto de mine, cum, eu să mă îndrăgostesc de ea?
  Era o copiliță pusă pe glume, nici șaisprezece ani n-avea  
  Prietenii făceau mișto de mine, cum, eu să mă îndrăgostesc?
  Dar nu mi-a luat mult să-mi dau seama că eu pe copilița asta o iubesc
  Era frumoasă tare, avea chipul senin că de înger și forme pline
  Mulți băieți de vârsta ei nu se puteau abține, încercau s-o combine
  Dar nu asta-mi plăcuse cel mai mult la ea, ci felul ei de-a fi  
  Avea sufletul cald și blând dar era acidă, punea pe jar băieții
  Mă gândeam că nu-i posibil, că de ce, dintre toate, a trebuit să fie ea  
  O puștoaică de aproape șaisprezece ani care nici nu știa ce vrea...  
 
  Eram un tânăr cu speranțe, aveam aproape douăzeci de ani
  Şi m-am îndrăgostit de-o puștoaică de aproape șaisprezece ani.
  La început am crezut că e ceva de moment, însă ulterior am realizat  
  Că e posibil că un golan să iubească o puștoaică necondiționat.  
 
  Totu' a început când eram o puștoaică cu visuri, aveam aproape șaisprezece ani
  Obișnuită cu dezamăgirile, avusesem parte numai de bădărani  
  Nu-mi păsa de multe, n-aveam griji și nu mă implicam în relații  
  Dar țin minte că prima oară când l-am cunoscut mi-am zis că  "nu e ca alții"  
  Iubirea nu era punctul meu forte, ci mai degrabă unul de compromis  
  Dar când l-am cunoscut "nu strică să încerc", mi-am zis
  Pe atunci singurele mele preocupări erau liceul și statul la vorbă până-n zori  
  Dar după ce l-am văzut eram mereu veselă și cu capul în nori  
  El era băiatul mare rupt dintr-un alt film, făceam parte din două producții paralele  
  Însă înăuntrul meu, rațiunea și inima mereu se băteau între ele  
  El era băiatul mare rupt dintr-un alt film, îmi ziceam că degeaba mă amăgesc  
  Dar nu mi-a luat mult să-mi dau seama că eu pe golanul ăsta îl iubesc  
  Credeam că nu avem interese comune și că nimic nu ne leagă  
  Dar el s-a dovedit a fi singurul care putea să mă înțeleagă
  Era atent la detalii și îmi spunea că nu-i genul care aruncă vorbe-n vânt  
  Mă făcea să mă simt bine în preajma lui și mereu se ținea de cuvânt
  Mă gândeam că nu-i posibil, că de ce, dintre toți, a trebuit să fie el  
  Un băiat de aproape douăzeci de ani care golănea mereu...  

  Eram o puștoaică cu visuri, aveam aproape șaisprezece ani  
  Și m-am îndrăgostit de un golan de aproape douăzeci de ani . 
  La început am crezut că vrea doar să se joace, însă ulterior mi-a demonstrat
  Că e posibil că un golan să iubească o puștoaică necondiționat.

I've cared and I've lost.

Adevărul este că mă ataşez mult prea repede de persoanele din jurul meu. Când văd că avem multe lucruri în comun şi împărtăşim aceleaşi idei şi păreri, îmi doresc să vorbesc cât mai mult cu el, să-l descopăr. La început aştept să între online, apoi aştept să sune... EL intră în rutină mea zilnică, mă obişnuiesc cu prezenţa sa. O zi în care nu vorbim mi se pare o zi incompletă. Şi devin dependentă de vorbitul cu el, şi mai apoi de însuşi persoana sa. Am impresia că am găsit băiatul ce-l căutam. Îl văd special, diferit de restul bădăranilor cu care am avut de a face, deşi îl cunosc de abia o săptămâna...E incredibil cât de repede se pot ataşa două persoane una de cealaltă într-un timp atât de scurt. Da,  zic "două persoane" pentru că mereu am impresia că sentimentul este reciproc. Pentru că eu mereu aşa cred, că nu sunt singura căreia îi pasă. Şi uite aşa, Cupidon îmi face încă o vizită, încep să mă îndrăgostesc.. .  Din această cauză, ajung să-mi pese. Iar atunci şi aşteptările cresc. Am impresia că îl ştiu de o viaţă, că pe EL l-am căutat atâta timp, că ne potrivim perfect. E uimitor cât de proşti suntem când începem să ne îndrăgostim. Închidem ochii, lăsând detaliile pe care le considerăm "nesemnificative" să treacă pe lângă noi şi să ne ruineze încet, dar sigur. Mă grăbesc, sar peste etape... Dar tocmai pentru că mă grăbesc sunt rănită. Când el mă dezamăgeşte, rămân uimită de faptul că EL nu este cum îl credeam. Că EL nu este cu nimic mai diferit de restul bădăranilor. Şi arunc cu vorbe grele, pentru că în ochii mei e o mare dezamăgire, când pentru EL poate nu înseamnă nimic.  E aberant să gândesc într-un asemenea mod, când îl cunosc de atât de puţin timp. Şi atunci realizez că, de fapt, poate nu l-am cunoscut niciodată. Şi tot atunci realizez că am fost o fraieră, că mi-am pus speranţele într-un necunoscut. Că lui nu i-a păsat, iar eu am luat-o încă de la început prea în serios. Şi cine spune că învăţăm din greşeli?! Eu mereu repet inconştient aceeaşi greşeală. Întotdeauna e la fel. Gândurile şi visurile măreţe alături de acea persoană îmi fură minţile, îmi acoperă raţiunea şi gândirea coerentă cu o manta roz, plină de inimioare şi fluturi. Şi atunci decid să-i spun "la revedere" dar, la un moment dat, ajung să merg în aceeaşi direcţie. E ca şi cum ma învârt într-un cerc vicios, din care nu mai am scăpare. Că, până la urmă, cum pot scăpa de mine însumi?
Abia după ce sunt rănită îmi dau seama că, de fapt, am aşteptat prea mult de la un străin. Că mi-a păsat şi am pierdut.