.... si da de blogul meu. Unele chiar m-au amuzat ;)).
de colorat lacrimi
ceva pur
functionez doar cand sunt indragostita
nimic nu mai tine aici
vapor pierdut
babe amuzante
frig perechi pantaloni
staria de agonie
photographi in moldova
Dintotdeauna trandafirii au fost florile mele preferate. De cand eram mica si pana in prezent. De fapt, e imposibil sa nu-ti placa labirintul celor 30 de petale care se onduleaza delicat intr-o forma de spirala, culoriile variate ( de la alb la un rosu foarte inchis, numit si trandafirul negru ), fiecare inspirand un lucru diferit si semnificatiile acestuia.
Alta legenda spune ca trandafirul s-a nascut din sangele lui Adonis, ucis de Ares, drept pedeapsa ca indraznise sa se indragosteasca de Afrodita.Sunt nenumarate legende privind aparitia trandafirilor. Ei domina nu numai mitologia greaca, ci si pe cea romana. Se spune astfel ca, Rhodanthe, o preafrumoasa fata care cucerea inima oricarui muritor ce o vedea, nesocotea insistentele nenumaratilor petitori, fiind indragostita doar de soarele cel stralucitor. Neluati in seama, tinerii pretendenti au spart usa casei hotarati sa o rapeasca. Atunci, mahnita, pentru a o proteja, Diana a transformat-o intr-un trandafir, iar pe tineri, pentru a-i fi aproape, in spini.
Peste tot te izbesti de "ai rabdare" , "mai asteapta", "inca putin" etc. E esential sa ai rabdare, si sunt momente in care nu poti sa faci nimic altceva decat sa astepti. Ei bine, eu, una, urasc sa astept. Sau sa fiu asteptata. Si "rabdarea" nu prea face parte din vocabularul meu. Nu sunt o persoana rabdatoare, calma. Nu, ci exact opusul. Stiu ca e in dezavantajul meu, dar nu am ce face- asta sunt eu, si nu vreau sa ma schimb...cel putin, momentan. Cat despre asteptare.. urasc si intarzierile. Eu sa astept?! La mine este egal cu stai degeaba, plictiseste-te, uita-te pe pereti, la cer ( depinde de loc ) oriunde si asteapta. Sau sa fii asteptat. Eu una nu ma simt bine sa stiu ca e trecut de o anumita ora si eu trebuia sa fiu undeva si nu sunt si stiu ca cineva ma asteapta. Poate ca exagerez un pic, poate sunt prea punctuala, insa ideea este ca atunci cand spui o anumita ora, faci ce faci si este in locul respectiv la ora aia- cum iti organizezi timpul, sa te pregatesti bla bla bla depinde de tine. Aici nu exista scuze. Ai intarziat, greseala ta.
" era sa mor ... ". Si totul deodata s-a oprit. CUM?! Ce putere incredibila area aceasta fraza. Am simtit ca Dumnezeu a incercat sa ma omoare psihic, dar nu a putut. De ce, nu stiu. Poate ca doar a vrut sa-mi arunce o piatra, sa-mi deschida ochii. Si a reusit, intr-un final. Nu stiu cum, dar mi s-a golit toata mintea. Nu am zis nimic. Mai era loc de cuvinte? Nu stiam daca sa ma bucur ca nu s-a intamplat, sa o iau ca pe o usurare sau sa ma intristez ca s-ar fi putut intampla, ca acolo a fost o sansa. Te loveste direct in cel mai periculos si dureros punct vital- inima. Ma consideram pregatita si ma asteptam la cei mai rau, sperand la cei mai bun.
Daca mi-as scoate subconstientul la o cafea cu biscuiti, cu siguranta as ramane proasta in fata acestei mici benzi magnetice pe care se inregistreaza tot ceea ce gandesc. Da, locul acela, adanc ascuns in creierasul tau unde se memoreaza inconstient chestii pe care crezi ca le-ai uitat. Locul acela unde iau nastere visurile din dorinte, ganduri sigilate. Acea persoana care presimte ceva( cateodata bine, cateodata prost ), acea persoana care spune STAI cand vrei sa pleci. Da, subconstientul. Atunci cand tu spui " de parca mi-ar pasa", el spune " chiar iti pasa, idioato." sau " nu ma intereseaza " el spune " ba te intereseaza". Subcontientul nostru nu stie ce e bine si ce e rau, el actioneaza conform sugestiilor. Eu vad subconstientul ca o vale izolata, intr-un loc retras de ochii curiosilor si pustiu. In acea vale sunt munti- multi- de diferite marimi si poate culori ( ca sa nu fie totul monoton in valea aia ). Fiecare munte are cate o "categorie" si cate un "rol". Intr-unul sunt memorate amintiri urate sau din contra, amintiri pe care am fi vrut sa le uitam si inconstient s-au salvat acolo. Altul este responsabil de visuri, altul de dorintele si gandurile noastre ascunse etc. O vale unde numai tu ai acces...
Toate au un sfarsit, nu? Indiferent de ce faci, vine acel moment cand dupa toate, vine punct. Iar dupa punct, nimic nu mai continua, nu conteaza ce si cum si cat faci. E punct! Nu virgula, nu puncte puncte.. e pur si simplu punct. Iar atunci esti nevoit sa intorci pagina, ca vrei, ca nu vrei. Aici tine de tot, in afara de tine. E ca si cand citesti o carte: o data ce s-a incheiat capitolul, treci la altul nou, care nu l-ai mai citit. Un capitol in care se petrec alte intamplari, sunt alte lucruri, totul sta altfel. Ca doar nu stai si "admiri" punctul din capitolul precedent, nu? Pentru a afla continuarea povestii, trebuie sa intorci pagina si sa citesti capitolul urmator. Pentru ca atunci cand e punct, e punct, si punct ramane. Soarele apune, oamenii respira, pasarile canta si povestea ia sfarsit. Natural. Si nimic mai simplu. Dar noi oamenii suntem altfel: noi nu putem trece asa repede, ca si cand am trece la un capitol nou. Nu, ar fi mult prea usor. Si prea frumos.
