Despre noi

 Some days, I wish things had turned out differently.

Dar, poate, n-a fost să fie. Ne-am grăbit, am sărit peste etape. N-am știut la ce ne înhămam.
Ne-am combinat când rana era încă deschisă, când sentimentele erau încă proaspete, și ne-am pierdut șansa de a clădi ceva frumos. Ne-am lăsat purtați de val, de moment, am pierdut din vedere lucruri esențiale...Am spulberat o poveste cu potențial frumos. Poate dacă ne-am fi cunoscut mai târziu,  lucrurile ar fi fost cu totul altfel. Acum am fi fost diferiți... Dar, știi, cu toții tânjim după ceea ce ar fi putut fi. Adevărul este că ne-am pus singuri propriile piedici. Ne-am distanțat atât de brusc, că nici n-am realizat când ne-am întors de unde am plecat... doi străini. S-au rupt legăturile, și uite unde am ajuns...Suntem copleșiți de orgoliu, suntem ca șoarecele și pisica. Ne lovim unde doare, ne răzbunăm. 
E trist când te gândești că înainte eram atât de apropiați și nu ne mai săturam unul de altul..Cum vorbeam si cat vorbeam, mereu.. Eram NOI...nu trebuia să ne reținem,

eram în largul nostru și ne simțeam confortabil unul în prezența celuilalt. Eram la fel, eram pe aceeași lungime de undă, ne completam reciproc. Sunt multe, chiar sunt multe, și jocurile, și provocările, și atunci când ne-am împărtășit problemele, creațiile...Când ieșeam mereu și ne tachinam, ne certam, când nu erau nevoie de pretexte că să ne vedem, ci dorința de a petrece timpul unul în compania celuilalt era suficientă. De prima dată când am vorbit am știut că te vreau prin preajmă. A fost ceva intre noi inca de la inceput.
Lucrurile insa nu au venit treptat, ci toate odată, și poate de aceea s-a ajuns aici. Dintr-o prostie. E trist, da, e trist. Ne-am pierdut unul pe altul. De aceea zic că n-a fost să fie.  Sau poate totul a fost să fie așa.  Eu am încercat, chiar am încercat să repar lucrurile, să încerc să fac că totul să fie ca înainte, pentru că îmi părea rău și în același timp îmi era dor de noi. Am încercat...dar într-o zi m-am trezit și n-am mai simțit nevoia să lupt. Am renunțat. Pentru că nu mai aveam pentru ce și nu mai aveam nici de ce. Tu erai de mult plecat, iar eu n-am mai simțit nevoia să alerg, că de obicei, după tine. N-am vrut să insist, să forțez lucrurile. 
Până la urmă, dacă voiam rămâneam unul lângă celălalt, fără să fie nevoie de promisiuni și insistențe inutile. Dar în final orgoliul e mai puternic. Și ne-am lăsat să plecăm de parcă nu ne-a legat nimic vreodată.

I still remember the sound of your voice and the look in your eyes THAT night.

 Sfârșit  

Prințul pe cal alb...

 "Prietenu' tău...."

 Nu știe nimic despre mine. El îmi vede doar partea veselă, acea fată jucăușă și optimistă care râde mereu. El nu știe că am momentele mele când mă transform, când devin o fată sensibilă, când vreau doar să fiu ascultată.. Și el nu m-ar putea asculta, pentru că nu m-ar înțelege. El nu știe că scriu poezii și că scriu în general, el nu mă cunoaște, deși crede asta. El este..cum să zic eu..este

superficial. El nu se chinuie să cunoască o persoană în adevăratul sens al cuvântului, să îi știe tot sufletul, să îi cunoască toate defectele și calitățile. Pe el îl interesează doar suprafața...Zice că ține la mine pentru ceea ce sunt, că mă plăcea dinainte să mă vadă...Cum să nu, el nici măcar nu mă cunoaște. Iar legat de aspect..de ce mi-a zis că mă place doar după ce m-a văzut? De ce nu putea să mi-o zică înainte, dacă tot atâta "te plăceam dinainte să te văd, pentru ceea ce ești."?. E clar că aspectul a pus punctul pe I. De unde și atâtea aluzii la formele mele... M-am săturat de atâta superficialitate. Sincer. Vreau pe cineva care să mă placă pentru ceea ce sunt în adevăratul sens al cuvântului, să mă știe într-u totul, și totuși să mă placă..Să nu conteze formele. Nu zic că EL nu e OK. Îl cunosc de un an, e genul de băiat căruia nu-i poți povesti tot ceea ce ai pe suflet, pentru că te va asculta de nevoie, și se va preface că te înțelege. Dar..eu nu mai pot. Nu pot să explic, pur și simplu..el nu e de mine. Am impresia că-l mint, că port o mască de fiecare dată când vorbim și trebuie să mă prefac că sunt OK...Pentru că da, am și eu momentele mele când vreau doar să ascult melodii triste și să reflectez la trecutul meu, să-mi vină în minte amintiri și să le retrăiesc . Dar lui nu-i pot arăta această latură a mea, pentru că am impresia că pur și simplu va râde..E

un băiat distrat. Nu are timp de mine, într-un fel îl înțeleg, că muncește, dar nici n-ai zice că sunt prietena lui..Pentru că nu comunicăm, iar atunci când o facem, nu sunt subiecte așa interesante, parcă nici n-avem ce să vorbim.. Nu simt fluturi în stomac, nu ard de nerăbdare să vorbim și nici nu aștept cu entuziasm momentul în care ne vom vedea. Nu știu ce-a fost în capul meu când am acceptat să fim împreună. Chiar dacă suntem de o săptămână și puțin împreună și nici măcar nu ne-am văzut până acum, simt că nu ne potrivim. Nu e ca și cum aș regreta, pentru că mă așteptam la asta..Am vrut doar, am vrut doar un prieten, cred că mi-a ajuns atâta singurătate, și m-am aruncat în brațele primului băiat care mi-a ieșit în cale. Sunt atât de egoistă.  
Eu am nevoie de un băiat care să mă înțeleagă, un băiat cu care pot râde și glumi, dar cu care pot purta și conversații profunde..
Un băiat care să mă iubească pentru ceea ce sunt, să știe atunci când sunt tristă și am nevoie de o îmbrățișare afectuoasă, nu de un sărut pasional.
 Un băiat cu care să am multe în comun, să simt eu că mă completează, că îl cunosc de-o viață deși abia l-am cunoscut. 
Un băiat profund, care să știe să privească dincolo de fizic. 
Un băiat care să-mi dea impresia că pot să-i spun orice, că el mă va asculta indiferent de conținut... 
Un băiat care să mă facă să simt bine în preajma lui, să purtăm conversații interesante, să-mi stimuleze mie creierul...Să vreau să-l cunosc din ce în ce mai mult, abia să aștept momentul în care vom vorbi.  
Genul asta de băiat îmi trebuie mie.. Dar poate acest gen de băiat a dispărut, pentru că nu cred că s-ar regăsi vreunul în descrierea mea..Poate cer eu prea mult și am așteptări prea mari de la o lume care este mult prea emancipată pentru asemenea "clișee" de domeniul trecutului. Cred că e momentul să mă trezesc la realitate și s-o înfrunt, să accept faptul că acest gen de băiat nu mai există și să nu-mi mai aștept "prințul pe cal alb care vine să mă facă într-adevăr fericită".

 Ce..ce caut eu aici? 
 .. 

La revedere, vară.

 Vara..vara este anotimpul meu preferat, clar, și dacă s-ar putea, aș vrea ca tot anul să fie numai vară...Sau măcar jumătate de an. 

  

 Mă simt melancolică. Poate pentru că este penultima zi de vară, sau poate pentru că mai e puțin și începe școala? Simt..simt cum vine toamna. Gata căldură, gata pantaloni scurți. Nu tu Dunăre, nu tu mare, NU TU VARĂ. Anul trecut vara s-a prelungit până pe la sfârșitul lui septembrie parcă, și mă simțeam așa bine. Anul asta însă, vremea s-a stricat din timp, anunțând venirea toamnei. Acum mă simt ciudat când port pantaloni lungi, fiindcă eu toată vacanța am purtat numai pantaloni scurți și rochițe. Mă simt ciudat să nu mai repet într-una "mi-e cald" sau "ce cald e" din cauza soarelui puternic, să nu mai simt cum mă topesc din cauza căldurii. Mă simt ciudat că s-a terminat vara, eu fiind obișnuită cu ea. 

 Și acum să trecem la capitolul "vacanța de vară". Nu pot să zic că această vacanță a fost fenomenală, ba chiar pot spune că a fost plictisitoare. La început îmi făcusem o grămadă de planuri, care doar planuri au rămas...Am așteptat-o cu nerăbdare încă de prin martie, când tot spuneam că "vreau să vina vacanța". Iar atunci când a venit, parcă nu-mi venea a crede, eram atât de fericită că în sfârșit mă pot relaxa, că pot pune la naftalină caietele și cărțile de la școală. 

  

 Și da, pot spune că acum vreau să înceapă școala, dar nu vreau să se termine vara.  

Mi-e frică de timp.

 Poate o să sune puțin ciudat, dar mie mi-e frică de timp. Nu vreau să cresc. Vreau să mă opresc în jurul vârstei de 16 ani, nu vreau să termin niciodată liceul. Atunci când eram mai mică abia așteptam să ajung la vârsta pe care o am, iar acum nu mai vreau să cresc.  
 Mi-e groază când mă gândesc c-o să fac și eu 18 ani și o să plec la facultate.  
 Mi-e groază că o să treacă viața pe lângă mine, fără să fi făcut nimic care să rămână. Serios...chiar, chiar nu vreau să cresc.  
 Mai ales vara, pierd zilele aiurea, în prostie, nefăcând nimic. Când începe școala, e aceeași rutină, care se repetă tot anul: trezire-teme-școală-internat. Că mai ies și eu câteodată afară, mă plimb sau mă duc cu prietenii într-un local, astea sunt zile-excepție, care sunt destul de rare, de altfel. Uneori mă gândesc dacă așa o să fie mereu. Totul e atât de plictisitor și de normal...De ce nu poate fi și viața mea la fel de interesantă, palpitantă și incitantă, precum în filme și seriale? Acolo totul este mereu în mișcare, nicio zi nu e pierdută aiurea, ci din contră, în fiecare zi faci ceva nou. Adolescenții de vârsta mea au niște vieți minunate, căreia mereu i se adaugă noi aventuri bune de împărtășit. 

 De ce nu poate viața mea să fie așa? 

Lana del Rey- Young and Beautiful

Will you still love me when I'm no longer young and beautiful?

Acordă-i iubirii o șansă.

 Băieții...nu toți sunt la fel.  

 Știu, ai spus-o și tu de multe ori, cine n-a spus-o. Îți pui încrederea în el și îți pasă, crezând că este prințul pe cal alb care te poate face într-adevăr fericită. Iar apoi, mai devreme sau mai târziu te dezamăgește, și concluzionezi că, de fapt, nu el este băiatul potrivit ție, și că este LA FEL că ceilalți bădărani pe care i-ai întâlnit. Pentru că noi fetele mereu ne îndrăgostim de același tip de băieți:

Băieții răi care ne atrag la prima vedere și stârnesc înăuntrul nostru pasiuni fulgerătoare, băieți care caută doar aventuri și nimic concret.  
 Băieți care ne domină, care ne fac să ne simțim vinovate pentru greșelile lor. 
 Băieți care îți spun că ești "bună", nu "frumoasă", deoarece pentru ei cel mai mult contează aspectul și reputația. 
 Băieți cărora le place să se joace și să-ți dea impresia că le ești dragă, căutându-te mai mereu, că după puțin timp să uite că exiști. 
 Băieți cărora le place să vorbească mai mereu despre ei și au pretenția că tu să-i asculți iar dacă au vreo problemă să-i sfătuiești, dar când tu nu ești bine, nu prea îi interesează. 
 Băieți care au multe texte în ei, și totuși îi auzi zicând că "pentru ei contează cel mai mult caracterul". Vrăjeală. De aceea îi vezi la braț numai cu tipe scoase din revistele de modă. 
 Băieți care îți dau sentimentul că nu ești suficient de bună pentru ei. 
 Iar cum noi fetele visăm stabilitate și o relație serioasă de lungă durată, nu e strop de compatibilitate între noi. 
 Dar nu toți băieții sunt la fel ca cei descriși mai sus. Există și băieți care iubesc din toată

inima, cărora le păsa și care vor să te vadă zâmbind. Băieți care te plac pur și simplu pentru ceea ce ești, nu pentru ceea ce ai. Ei îți plac până și defectele, pentru că până la urmă ele ne fac unici. Băieți care se interesează de problemele tale, care te vor ascultă mereu. Băieți care nu uită de tine și care rețin până și cele mai mici și nesemnificative lucruri pe care i le spui. Băieți care te fac să te simți egală cu ei, să te simți frumoasă, nu inferioară. 
 Ei merită. Nu prea ies în evidență, dar sunt mereu în jurul tău, de obicei băieți pe care nu îi vezi mai mult decât simpli amici. Acești băieți sunt mult mai frumoși înăuntru decât pe din afară. Dar cel mai mult contează caracterul, nu aspectul exterior, până la urmă. Mai rar băieți frumoși cu un interior la fel de frumos.  
 Așa că TU, deschide ochii, uită-te bine în jurul tău și nu te mai aprinde după cel care este în centrul atenției. Schimbă cartea, nu întoarce doar pagina, pentru că fiecare pagină are același subiect.
  
 Acordă și altor tipuri de băieți o șansă și, cel mai important, acordă-ți și ție o șansă la iubire. 

Perseide (poezie)

 I.La mijlocul nopții văratice, când totu-i pustiit și amorțit, 
 Iar linistea învăluie tabloul pictat în non-culori, 
 Zace întinsă copila sub clarul văzduhului nemărginit, 
 Privind gânditoare șirul catenar al căderii de meteori. 

 II.Ochii de-un albastru marin îi sunt pironiți în stele 
 Doar licărirea perseidelor luminează fața-i plânsă iară, 
 Ploaia lui Perseu inundă cerul aducând a șir de mărgele, 
 Ce se răsfira lent dar elegant sub privirea selenară. 

 III.Copila jinduiește ce stelele peritoare n-au cu putință; 
 Se tulbură inimi, explodează destine și pier nebuloase 
 Să cadă cerul spre pierzanie, să înflorească o dorință, 
 Ce topește inima și spulberă vătămarea iubirii furtunoase. 

 IV.Răscolind printre stele și-amintiri, se pierde-n cugetări 
 Doar noaptea îi tăinuiește slăbiciunea prin întunecime 
 Sufletul e o piesă de porțelan ce îndură multe sfărâmări 
 O, ce ploaie; stinge cu ea gânduri și visuri în întregime. 

Să zic "Bun venit, August" ?!

 Pentru că a trecut jumătate din vacanță, iar august este ultima lună de vară. Sunt singura căreia i se pare că a trecut prea repede timpul? Și va continua să treacă, până mă voi trezi în septembrie că începe școala. 

Whatever, august, că tot ești ultima lună de vară, te rog să fii awesome!