Nu am obligat pe nimeni sa ramana langa mine.
Si niciodata nu voi obliga.
Mereu va fi usa deschisa si vei putea sa pleci oricand doresti.
Dar daca intr-adevar vrei sa ramai, usa nici nu exista ...
De cand am inceput liceul am vazut cine imi este prieten adevarat si cine nu, cine stie sa pastreze legatura si cine uita pur si simplu de ea. Sincer, la cei care nu ma asteptam sa ramana langa mine mi-au ramas alaturi, iar cei la care nu m-am asteptat deloc, m-au "abandonat", m-au "uitat" inca din primele saptamani de scoala. Intr-un fel, anticipam lucrul acesta, stiam ca lucrurile se vor schimba, ca legatura se va mai raci in timp din cauza distantei. Dar sincer, nu anticipam ca inca din primele saptamani sa se rupa. A fost atat de brusc, nici n-am realizat cand m-am trezit si dintr-o data, stiam ca am pierdut o prietena. E chiar trist. Si nu pentru ca am pierdut-o, ci pentru ca ne legau prea multe ca sa nu incerc sa ma impac. Insa totul a fost atat de firesc, ruptura s-a produs brusc, si totusi intr-un mod subtil, care a trecut aproape neobservat. A fost atat de natural: fara certuri, reprosuri, fara jigniri, fara vreun motiv anume... Pur si simplu am evoluat in directii diferite iar destinul a decis ca este momentul sa ne separe. Si chiar de-as vrea sa repar ceva, nu as putea. Pentru ca practic, nimic nu este de reparat, atata timp cat... "legatura" s-a evaporat, a disparut si ....nu mai exista ce sa repari. Probabil asa a fost scris sa se intample. Probabil e mai bine asa. Probabil.. n-am fost niciodata prietene adevarate. Probabil distanta a fost doar o pregatire pentru ruptura ce avea sa se produca oricum. Probabil distanta m-a ajutat sa anticipez si sa previn regretul.
In primul rand, am intrat la liceu ( cam ciudat s-o spun acum, cand se termina primul semestru ... ). La testarea nationala am luat note mari ( romana: 9,05 mate: 8,80 ) si am intrat prima din clasa mea. La inceput am avut niste probleme cu integrarea si imprietenirea cu noii colegi, dar acum este destul de OK si ma inteleg bine cu toti. Pe langa asta, stau la internat. Mi-am facut multi prieteni si am cunoscut persoane noi. Insa nu mi-am neglijat nici prietenii vechi, cu care inca tin legatura si ne vedem ori de cate ori avem timp si ne povestim toate banalitatile posibile. Bine, nu cu toti, dar despre asta voi vorbi intr-o alta postare. E costisitor. La inceput, ma gandeam ca daca stau la internat nu voi mai pleca decat destul de rar acasa, ca voi ramane in weekend acolo. Odata ce a inceput scoala, m-am convins ca nu e asa si abia astept in fiecare sfarsit de saptamana sa ajung acasa pentru ca, nu-i asa?, niciun loc nu se compara cu acasa.
Pe langa asta, nu am laptop, si e foarte costisitor sa caut la unu' si la altu' sa mi-l imprumute pentru referate sau facebook.
In legatura cu profesorii, unii sunt mai afurisiti, altii mai de treaba, fiecare cu stilul lui. Oricum, nu am probleme cu niciunul dintre ei.
Va trebui sa ma obisnuiesc cu toate aceste avantaje si dezavantaje, pentru ca e un nou inceput, o noua experienta. Ce va dura 4 ani ...
10 luni. Cum?! 10 luni?! Ce repede au trecut ... Nici nu-mi vine sa cred, sincer. Cand ma uit inapoi, timpul s-a dus atat de repede, ca abia l-am simtit trecand fix pe langa mine.
Nu ma intrebati de ce n-am mai scris. Nu e un motiv anume. Nu e ca nu s-au intamplat multe, ba chiar s-au intamplat. Nu e ca n-am avut inspiratie, am avut destula, si inca am ... Nu e ca m-am saturat de blog, n-as putea sa ma satur de el niciodata ( chiar si in acest timp, cat n-am mai scris, am intrat pe el, am citit comentariile, i-am modificat aspectul.. dar cam atat ). Oricum ar fi, I'm back. Si o s-o iau incet, sa spun, in postarile viitoare, cam tot ce s-a intamplat din martie pana-n prezent. Cat timp a trecut? 10 luni.
Mereu va fi usa deschisa si vei putea sa pleci oricand doresti.
