"Imi doresc sa stea la mine in noaptea aceasta". Gandul ma acaparase complet, si oricat incercam sa-l alung, tot acolo ajungeam. Era ca si cum o panza de paianjen mi se asezase pe creier. Parca ma invaluise dincolo de ratiune. Dorinta imi intrase in oase, o simteam pretundeni, iar mintea nu mi se axa decat pe aceasta, dand restul la o parte. Inima imi batea intr-un ritm alert, si stiam ca e peste puterile mele de respingere. In doream. Il doream atat de mult. Sa fie langa mine, sa ma stranga in brate, sa ma priveasca cu aceeasi ochi negri si patrunzatori. Atunci mi-am dat seama ca sunt dependenta de el ca de un drog. Aveam nevoie de prezenta sa. Ii duceam dorul desi il vedeam destul de des. Vocea inimii vorbea, iar creierul era mut. Constientizam ca nu e bine, dar eram deja prinsa in plasa, precum o insecta care se zbate zadarnic in fata paianjenului triumfator.
Se pare ca, desi incercasem sa-mi nu-mi pierd capul, si sa-l folosesc atunci cand inima cere naiva si dedicata, n-am reusit. Si dintr-odata, am inteles ca il iubesc. Il iubesc cu toata fiinta mea. Vreau sa faca parte din mine, sa fim un intreg. Vreau sa-mi calatoreasca prin fiecare celula din corp si sa isi puna amprenta in sufletul meu. Vreau sa ma gaseasca in inima lui amintindu-si tot de mine. Vreau sa fie primul si ultimul in tot. Era ca si cum la finalul spectacolului, cortina se ridica, si poti vedea clar toti actorii.
N-am putut rezista. M-am abandonat iubirii, mi-am urmat inima si am pus mana usor pe telefon. Il sun. Sunetul telefonului parca imi tiuia in urechi, prelungind asteptarea coplesitoare. Dar intr-un final, a raspuns, cu un simplu si scurt "Alo?", si vazand ca e el, il intreb, incet, de frica sa nu auda ceilalti:
-Ce faci dragul meu? Esti bine? Ai treaba?
Aveam miere in voce, si trecusem imediat la subiect, caci asteptarea parca ma presa pe suflet, ca si cum as fi gasit o bomba cu ceas.
-Deloc, de fapt chiar ma plictisesc. Incerc sa citesc o carte, sa mai treaca timpul. Casi a mea ce face? imi raspunde el de asemenea pe un ton mieros
Zambesc strangareste, involunar.
-Bine face, se gandea daca o poti onora cu prezenta la ea acasa... am raspuns eu, incercand sa-mi maschez emotiile, insa vocea putin tremuranda imi trada intentiile
-La ora aceasta? raspunde el surprins si confuz
-Da...am nevoie de tine, acum, ii spun eu, dupa o mica pauza
-Atunci hai ca ma imbrac. Ajung cam in 20 de minute, mi-a raspuns el, pe un ton cald
-Bine. Te astept in fata usii.
Zambesc sincer si inchid telefonul.
Ema era plecata la tara, Catalin era plecat prin oras, ca de obicei, iar Mariana si Andi stateau amandoi in sufragerie. Cu putina grija si cu putin mai multa atentie, ar fi putut trece neobservat.
M-am intors in camera la fel de lin precum iesisem pe hol. Sufletul imi fusese inundat de bucurie si simteam ca o eman pretutindeni. M-am uitat sa vad daca totul este in ordine, asez doua carti pe birou, arunc in graba cateva haine de pe spatarul scaunului in sifonier. Voiam ca si camera sa il primeasca cu aceeasi caldura cu care il voi primi si eu. Mai privesc inca o data camera, trag draperiile si netezesc asternutul de pe pat.
Vrand sa ma asigur ca totul e perfect, arunc o privire fugitiva si prin lucrurile Emei, dar toate sunt intr-o ordine absoluta, ca intotdeauna. "Acum camera este gata sa primeasca un invitat deosebit", spun in timp ce imi iau oglinda din sertar. Trebuia sa fiu si eu cat de cat aranjata. Privindu-ma, am vazut emotiile ce sedeau pe fata mea ca pe o floare albastra intr-un camp de maci. Privirea trada tot. Se citea dorinta in ochii mei, iar ei nu insala niciodata, caci oglinda sufletului reflecta doar continutul launtric. Daca vrei sa intelegi pe cineva, il privesti adanc in ochi, si totul va veni la tine ca si cursul unui rau:treptat, insa sigur. Mi-am pieptanat putin parul si ma bate gandul sa ma schimb in alte haine, insa dupa ma razgandesc, zicandu-mi ca trebuie sa par relaxata, chiar daca inauntrul meu era o nebuloasa.
Nemaiavand ce sa retusez la aspectul general al camerei si nici la al meu, ma duc direct la usa, tiptil, sa nu sesizeze nimeni. Mi-am pus repede papucii in picioare si, inchizand ochii, ma las in jos, rezemata de usa. Stateam ca pe cutite, eram intr-un continuu stres, desi aveam totusi incredere noi. Ma uit nerabdatoare si totusi fricoasa in jurul meu. Holul parca era trist si pustiu privit in semi-intuneric, gata sa ma cuprinda.
Ma incerca un sentiment ce nu-l experimentasem pana atunci. Stiam ca e un soi de fericire sincera in combinatie cu o doza de vinovatie. Emotiile erau atat de amestecate, incat nici eu nu stiam cum sa ma simt. Ore am facut bine ca l-am chemat? Oare m-am grabit, lasandu-ma condusa de o simpla dorinta? Dar nu, nu e loc de indoieli sau regrete. O dorinta atat de intensa nu poti s-o ignori, caci face parte din tine. Nu e vorba doar de inima, e vorba de toata fiinta ta, caci puterea universului face ca acea dorinta sa fie dincolo de ce poti intelege.
Brusc mi-am amintit de cateva vorbe adresate Marianei cand regreta ca facuse o anumita alegere: "Sa nu regreti. Daca iti zambesc buzele sau iti tresare inima, daca iti doresti sau ai palpitatii, nu regreta. Lucrurile ce te-au facut fericita, chiar si pentru o clipa, pastreaza-le in inima ta". Rerostindu-mi-le in gand, aceste cuvinte mi-au dat curaj, eliberand miraculos orice urma de indoiala. E o alegere ce trebuie sa mi-o asum. O vorba intelepta spune "daca nu vei incerca, nu vei sti". Caci mai bine sa risc, decat sa ma gandesc pe urma "ce-ar fi fost daca...".
Deodata am aud pasi pe scara blocului. Inima incepe sa-mi bata nebuneste, ca si cum ar fi fost intr-o cursa. In linistea aceea aproape deplina, intrerupta uneori de chicoteli sau de rasete din sufragerie, o auzeam clar cum sa sa-mi sara din piept. M-am ridicat brusc si deschid usor usa. Si atunci ii vad silueta in acel intuneric aproape perfect. Ca printr-un vis, imi amintesc de seara balului in care, dintre toti si dintre toate, Eve ma vazuse numai pe mine, si imi dau seama ca in orice cadru ar fi, restul e doar surplus, caci ochii mei il vad doar pe el.
Era la cativa pasi in fata mea. Atunci am inteles ca sunt atat de dedicata persoanei lui, incat i-as fi sarit chiar in acel moment in brate, si l-as fi strans, spunandu-i cat de mult il pretuiesc. Aveam nevoie de el. Imi era indispensabil.
Eve se oprise in fata mea. Nu apuc sa spun nimic, desi as fi vrut sa-i zic multe, caci ma apuca de umeri, privindu-ma parca trist, adanc, in ochi.
-Casi, in tine este totul si trebuie sa fii fericita.
Luandu-mi fata in palme, ma saruta deodata si intens, iar mai apoi se desprinde de buzele mele, la fel de brusc. Mi-a intors spatele si a plecat neintorcand privirea.
M-a lasat singura in tocul usii.
Pe moment n-am realizat. Aveam impresia ca visez, ca am halucinatii, si tot corpul meu respingea timorat realitatea. As fi vrut sa reactionez in vreun fel, sa spun ceva, sau sa alerg dupa el, si sa-l intreb ce s-a intamplat. Insa n-am putut, si am stat credincioasa in fata usii ca un catel care-si asteapta stapanul. Ma simteam atat de mica in lume. Inghetasem. Am stat o perioada de timp acolo, mai mult aiurita decat confuza, caci mesajul fusese foarte pregnantt. Era ca si cum intrasem intr-o stare de ameteala de la o supradoza de halucinogene. Nu spuneam nimic, nu faceam nimic, nu ma gandeam la nimic, caci in mine rasunau precum o cutiuta muzicala doar cuvintele lui. Auzeam acelasi refren "in tine este totul si trebuie sa fii fericita"... Parca ma vrajisera acele vorbe, caci priveam pierduta scarile pe care, acum ceva timp, pleca Eve neprivind inapoi.
La un moment dat, am deschis usa si am intrat in apartament, insa mecanic. Nici acum nu pot sa-mi dau seama cat de mult am stat in fata usii, caci nu mai aveam notiunea timpului. Pe neclipite am ajuns in camera si m-am indreptat direct spre pat, de parca el mi-ar fi putut explica tot. Eram precum o bomba silentioasa. Emotiile se zbateau atat de amestecate inauntrul meu, incat pur si simplu nu mai eram eu insami, ci doar o epava, o cochilie, caci sufletul imi ramasese inca in fata usii, blocat. Sau poate Eve il luase cu el...
M-am cuibarit in pat, tragand plapuma pe mine, ca si cum ea m-ar fi protejat. Pentru mine nu era acum un simplu obiect, ci un scut, caci astfel nu mai vedeam nimic, doar un negru rupt in smoala. Voiam sa incerc sa uit, sa dorm, ca sa scap din acea capcana cu chip frumos numita dragostea.
Pierdusem in fata haosului mintal, in fata lui Eve, in fata iubirii... Nu puteam sa cred ca gandesc asta, dar, as fi vrut sa plang pana nu mai am lacrimi, sa ma descarc, ca a doua zi sa nu mai am nimic, si sa ies in lume fara nicio rana, insa parca nu mai aveam putere... Si atunci am inteles ca nu te poti vindeca de iubire peste noapte. Ca o rana atat de proaspata are nevoie de timp sau de o persoana ca sa se inchida. Brusc mi-am amintit de Ema. Ea ar fi putut sa ma inteleaga fara ca sa rostesc macar un cuvant. Dar Ema nu era acolo, iar eu..ei bine, eu, eram dezorientata...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu