Nu mă uita, străine.

 ”Ne-am îndepărtat firesc și fără întrebări. Fără explicații. Ne-am îndepărtat pur și simplu și suntem străini. Te privesc în ochi și îmi amintesc tot ca făcând parte dintr-o altă viață. Nu mai am ce să ofer, nu mai am ce să spun. Nici măcar tăcerea pe care o împărțim nu mai e confortabilă. Nimic nu mai e ca odinioară. Tu și eu. Străini cu amintiri frumoase.” 
Bună, străine. Îți mai amintești de mine? Obișnuiam să fim împreună mereu, și la bine, dar și la

greu. Obișnuiam să fim obișnuiți unul cu prezența celuilalt. Văd că ne întâlnim mereu, dar nu ne privim în ochi ca doi foști prieteni. Nici măcar nu ne salutăm, de parcă nici nu ne-am cunoscut vreodată. Mă privești cu ochii unui străin, cu care n-am avut vreo legătură. Pe care nu l-am cunoscut, nu-l cunosc și nici nu-l voi cunoaște.  De parcă nu ne-au legat atâtea. Doi necunoscuți al căror drumuri se intersectează câteodată. Resentimente? Nu își au locul. Suntem doar doi străini care împărtășesc câteva mai multe amintiri. 
 Noi eram împreună un întreg. Aveai un loc stabilit și permanent în inima mea, credeam eu. Mai ții minte? Câte am zis, câte am făcut, prin câte lucruri am trecut împreună...Acum au rămas doar amintirile trecutului, umbre ce mă urmăresc. 
 Dar să trecem peste greșeli, regrete târzii, plânsete și promisiuni. Să trecem peste toate, cum am făcut mereu. Să ajungem la partea în care, indiferent de cum și ce va fi, nu mă vei uita. Promite-mi. 
 Nu vei uita câte am zis, câte am făcut. Nu vei uita prin câte lucruri am trecut împreună. Nu vei uita greșelile, regretele târzii, plânsetele. Și cel mai important, nu vei uita promisiunile și trecutul. Nu vei uita de mine, de amintirile noastre.  
  
 Dar oare poți cere unui străin să nu te uite, când de fapt, nici nu te-a cunoscut?