I've cared and I've lost.

Adevărul este că mă ataşez mult prea repede de persoanele din jurul meu. Când văd că avem multe lucruri în comun şi împărtăşim aceleaşi idei şi păreri, îmi doresc să vorbesc cât mai mult cu el, să-l descopăr. La început aştept să între online, apoi aştept să sune... EL intră în rutină mea zilnică, mă obişnuiesc cu prezenţa sa. O zi în care nu vorbim mi se pare o zi incompletă. Şi devin dependentă de vorbitul cu el, şi mai apoi de însuşi persoana sa. Am impresia că am găsit băiatul ce-l căutam. Îl văd special, diferit de restul bădăranilor cu care am avut de a face, deşi îl cunosc de abia o săptămâna...E incredibil cât de repede se pot ataşa două persoane una de cealaltă într-un timp atât de scurt. Da,  zic "două persoane" pentru că mereu am impresia că sentimentul este reciproc. Pentru că eu mereu aşa cred, că nu sunt singura căreia îi pasă. Şi uite aşa, Cupidon îmi face încă o vizită, încep să mă îndrăgostesc.. .  Din această cauză, ajung să-mi pese. Iar atunci şi aşteptările cresc. Am impresia că îl ştiu de o viaţă, că pe EL l-am căutat atâta timp, că ne potrivim perfect. E uimitor cât de proşti suntem când începem să ne îndrăgostim. Închidem ochii, lăsând detaliile pe care le considerăm "nesemnificative" să treacă pe lângă noi şi să ne ruineze încet, dar sigur. Mă grăbesc, sar peste etape... Dar tocmai pentru că mă grăbesc sunt rănită. Când el mă dezamăgeşte, rămân uimită de faptul că EL nu este cum îl credeam. Că EL nu este cu nimic mai diferit de restul bădăranilor. Şi arunc cu vorbe grele, pentru că în ochii mei e o mare dezamăgire, când pentru EL poate nu înseamnă nimic.  E aberant să gândesc într-un asemenea mod, când îl cunosc de atât de puţin timp. Şi atunci realizez că, de fapt, poate nu l-am cunoscut niciodată. Şi tot atunci realizez că am fost o fraieră, că mi-am pus speranţele într-un necunoscut. Că lui nu i-a păsat, iar eu am luat-o încă de la început prea în serios. Şi cine spune că învăţăm din greşeli?! Eu mereu repet inconştient aceeaşi greşeală. Întotdeauna e la fel. Gândurile şi visurile măreţe alături de acea persoană îmi fură minţile, îmi acoperă raţiunea şi gândirea coerentă cu o manta roz, plină de inimioare şi fluturi. Şi atunci decid să-i spun "la revedere" dar, la un moment dat, ajung să merg în aceeaşi direcţie. E ca şi cum ma învârt într-un cerc vicios, din care nu mai am scăpare. Că, până la urmă, cum pot scăpa de mine însumi?
Abia după ce sunt rănită îmi dau seama că, de fapt, am aşteptat prea mult de la un străin. Că mi-a păsat şi am pierdut.