Prietenie?

Nu-i duc lipsa dar nici nu mi-e mai bine fara ea. Nu regret dar nici nu ma bucur. Situatia nu mi-e indiferenta dar nici prea speciala. Nici nu stiu ce sa cred. Emotiile mele sunt amestecate, ravasite, imprastiate, e un haos total. Nu pot sa aleg intre DA, e mai bine asa, sau NU, nu e mai bine asa. La toate intrebarile la care eu ar trebui sa raspund obiectiv si sincer cu da si eu, sunt undeva la mijloc. Nu am plans. Nu am suferit. Nu mi-a pasat. Nici acum nu prea imi pasa, dar o parte din mine tanjeste... Imi arata imagini si amintiri si-mi spune :" Vezi , proasto, asa a fost!" Si dupa imi arata imagini din prezent si adauga: " Vezi, proasto, asa e acum! ". Insa ma prefac ca ploua. Ca acele amintiri nu exista si ca nu au existat niciodata. Ca asa am fost mereu, si ca asa va fi de acum inainte. Refuz sa ma gandesc, sa iau o decizie, sa pun piciorul in prag. Fug de adevar, si cel mai rau este ca sunt constienta. Vreau sa ies din aceasta stare de repaus, sa fac ceva, sa schimb ceva. Dar nu pot. Da, nu pot. Cred ca daca o anumita persoana m-ar auzi rostind aceste cuvinte, m-ar strange de gat. Insa acesta este adevarul. Dar nici nu vreau... Cum am spus..cele 2 parti din mine cu pareri total opuse se bag cap in cap. Creierul imi spune " stai pe loc " si inima " actioneaza ". Iar eu ce ar trebui sa fac? Sa ma las ghidata de sentimente sau de ratiune? Cea mai grea alegere...

Inainte, cand auzeam enunturi de genul " o prietenie adevarata nu exista ", radeam si spuneam ca acele persoane sunt de vina, ca ele nu stiu cum sa creeze si sa intretina o prietenie, nu relatia in sine. Acum imi dau seama ca si eu ma numar printre ele...