Here to stay.

Si cand lumea e mare... nu-ti gasesti locul.

Si cand lumea e mica... nu stii unde ti-e locul.

Am spus ca in februarie nu am voie sa fiu trista. Mi-am propus asta. Pana cand... a venit refluxul.

Si am inceput fix din a II a zi :)).

E ciudat. Teoretic sunt la fel, aceeasi eu, handicapata si vesela, care rade mereu si se comporta ca de obicei... dar ceva undeva, acolo, e diferit.

Urasc sentimentul acela...care nu e sentiment. Care nu exista. Nu simti nimic. Esti ca de obicei, insa inauntru esti goala. Nu esti fericita, trista, suparata, nervoasa etc. Esti nimic. Esti diferita.

Nu stii cum, de ce, sau unde, dar ceva e schimbat.

Si e un motiv mult prea personal ca sa-l pot  spune tare aici. Nu este legat de prietenie, iubire sau orice altceva ce am mai scris eu pe blog. E dintr-o cu totul alta directie. O directie pe care, credeam, ca n-o voi urma niciodata. O directie pe care pana acum nu am vazut-o, nu m-am gandit la ea si nu am crezut ca va aparea in viata mea. Nu are treaba cu mine, dar ma implica si pe mine. Punct.

Cand totul se darama, ai vrea pur si simplu sa dai timpul inapoi si sa repari. Sau ai fi in stare sa dai orice, dar orice, pentru a fi macar putin din cum era inainte. 

Pentru ca ai crezut ca va dura.

Pentru ca ai crezut ca a venit sa stea, si, mai important, sa ramana.