Mi-e dor de vremurile in care eram cu masca de "fata mare", dar cu sufletul de copil.
Cand radeam foarte mult si faceam nebunii zilnic,
cand abia asteptam sa iesim afara sa vedem ce sa mai facem,
cand eram in lumea noastra.
Cand ieseam iarna, pe cancer afara si stateam prin blocuri la caldura.
Cand nu stiam cum e sa pierzi ceva drag, nu stiam ce e aia schimbare, ce e aia regret.
Cand eram lipsita de griji, cand nu pierdeam niciun weekend degeaba.
Cand nu stiam ce e aia seriozitate, cand eram naiva si nebuna, cand imi era bine.
Nu zic ca acum nu e, dar atunci cand pierzi, e normal sa regreti sau sa mai rascolesti, din cand in cand, melancolic, prin amintiri.
E ironic cum o greseala din trecutul indepartat poate schimba atat de mult viitorul. Cand credeai ca e mai bine asa, dar acum se dovedeste ca, de fapt, nu e.. intr-un fel.
Nu prea imi place sa folosesc cuvantul "tragic", suna ca si cum as face parte dintr-o telenovela sau o film dramatic-siropos, dar asta e cel mai potrivit cuvant care descrie tot ce s-a intamplat.
Cum ne-am separat precum petalele florilor atunci cand se oflisesc. Dintr-o floare mandra, cu 4 petale, a ofilit si in schimbul ei au inflorit 2 flori cu cate 2 petale. Dupa, ca printr-o lovitura a destinului, cele 2 flori s-au ofilit exact in acelasi timp, ramanand doar o amintire prafuita a ceea ce a fost.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu